Maiorului Stănescu îi plăcea să ia metroul. După părerea sa, orice lucrător în serviciile secrete trebuia, pe cât îi permiteau împrejurările, să ia metroul. Așa cum îi învăța pe cadeții de la Universitatea de Apărare, în afară de participarea discretă la meciurile de șah din Cișmigiu, doar la metrou se putea lua “pulsul vieții”, acea stare dificil de cuantificat, dar atât de importantă sub aspect cultural, social și politic. Desigur, nu era de neglijat nici aspectul financiar al operațiunii. Maiorul, ca orice lucrător din serviciile secrete, avea o reducere de 30% la abonamentul Metrorex.

Privi oamenii din vagon. Majoritatea erau palizi și se uitau în telefoanele mobile. Instinctiv, cu ochii experți ai unui spion bătrân, evaluă câțiva tineri care gesticulau în burduful dintre vagoane. Cu toate amenințările care pluteau asupra României, serviciile aveau mereu nevoie de sânge proaspăt. După o evaluare rapidă, maiorul Stănescu opină că, dacă acești tineri ar fi bine instruiți, probabil ar deveni operativi de succes. Ghicea în ochii lor o sclipire de nebunie conținută, indispensabilă oricărui spion. Bănuia că sunt sportivi (fotbal, atletism, popice?) și că se întorc de la antrenament (sau că se duc la antrenament). Totuși, se îndoia că ar fi trecut de etapele pregătitoare. Oare ce-l făcea să aibă această intuiție? Uneori, instinctul bine exersat îi oferea momente de claritate, chiar dacă nu le descifra imediat mecanismele. Dar acum, sub pământ, între Ștefan cel Mare și Victoriei, maiorul era tot mai convins că acești tineri nu vor deveni niciodată spioni. De ce? Mai trecu o stație și răspunsul i se dezvălui brusc, de parcă cineva i-ar fi tras o perdea de pe ochi: erau surdomuți. Ce dezamăgire. Ar fi primit multe bonuri de masă dacă i-ar fi recrutat. Dar pentru un spion e destul de greu să fie mut. Dacă e și surd are deja prea multe probleme.

Maiorul își împreună palmele în fața buzelor și închise ochii. Secretele ferecate în creierul său umpleau cu ușurință trei volume de dezvăluiri. Dar el era un patriot adevărat și jurase să ducă în mormânt toate tainele Serviciilor. Emise un mormăit amintindu-și de Edward Snowden. Dacă Edward Snowden ar fi lucrat pentru el și ar fi făcut asemenea dezvăluiri, maiorul Stănescu l-ar fi tras deoparte și i-ar fi cârpit două palme să-l țină minte. Dar ăsta e nivelul la care s-a ajuns în prezent; nu mai poți să scuturi pe nimeni fără să-ți sară presa în cap. Statele Unite, Rusia și Marea Britanie au agenții de spionaj slăbite, care abia mai fac față provocărilor lumii moderne. În schimb, maiorul Stănescu îi admira pe mexicani și pe evreii de la Mossad. Astea da servicii. Un Edward Snowden nu va apărea niciodată dintre israeliți sau mexicani. Sunt națiuni prea mândre și serviciile lor secrete sunt niște servicii secrete la fel de mândre. Acest lucru e o binecuvântare sau un blestem, deși mai puțin blestem cât binecuvântare.

Leave a Reply

Your email address will not be published.