Plec de la firmă și, spre mulțumirea mea, constat că, la fel ca ieri, alaltăieri și săptămâna trecută, afară e mai cald decât în birou. Mă întreb cum mă voi simți iarna, când afară va fi mai rece decât în birou. Mă voi simți mai bine sau nu? Voi călca zăpada din parcare sau nu voi avea ce zăpadă să calc, pentru că nu va ninge? Încălzirea globală e într-adevăr imprevizibilă. Într-un an poți să ai zăpadă, într-un an poți să n-ai, și acesta e un fenomen modern. În copilăria mea natura era mult mai predictibilă. Nici nu concepeam ca, de pildă, să nu fie zăpadă de Crăciun. Toată lumea ar fi râs dacă aș fi spus așa ceva. Cu tristă ironie constat că acum, la 34 de ani, parcă n-am destule lucruri la care să mă gândesc; trebuie să mă gândesc și la asta.

E clar că noi, oamenii, suntem de vină. Fiecare are părticica lui de responsabilitate. Dacă n-am fi vrut ciment și mașini mici n-am fi aruncat în atmosferă atâta dioxid de carbon care să țină căldura aici, pe Pământ, motiv pentru care nu mai ninge niciodată, sau ninge un an da, altul nu. Responsabilitatea concretă, individuală, e cea care ne va salva, așa cum și pe mine m-a salvat azi dimineață intervenția colegei de la HR, care mi-a pus în vedere să nu mai pierd timpul la birou, pentru că altfel o să fiu dat afară. Ca urmare a intervenției energice m-am pus numaidecât pe treabă și în două ore am și scris un articol pentru blogul firmei noastre. Vocea responsabilității m-a întrebat, când am publicat articolul : vezi că se poate ? De ce nu ești serios ? Vrei să te dea afară?

Ieșind din firmă am decis să merg acasă pe jos. Merg mult și privesc cu atenție în jur. Atenția e arta mea, o cultiv zi de zi. Dacă nu alerg din plictis și nu fac abdomene din cauza herniei ombilicale încă neoperate, măcar merg pe jos cel puțin o oră și reușesc să observ fenomene fascinante, pe care, uneori, atunci când am la mine aparatul de fotografiat, le imortalizez, sau, ca astăzi, la țin minte spre a le încredința hârtiei. Ieșisem pe Ferdinand și, ghinionul meu, uitasem că strada era în reparații. Praful se ridica de peste tot, îmi intra în nări. Ce neplăcut e când se întâmplă așa! Uitându-mă în jur, am remarcat privirile umile și stinse ale oamenilor, cu totul diferite de privirile elvețienilor din Berna, care exprimă numai vitalitate și încredere în progresul tehnologic. Funcție de stare, aveam ocazia să adopt ori o atitudine negativistă, ori una mai degrabă nepăsătoare, așa că am ales nepăsarea, dar ea a venit combinată cu o oarecare tristețe nobilă. Am traversat intersecția și am continuat să merg pe Ferdinand sâcâit de viață în general. Acest oraș care e nexusul unei mari națiuni est-europene e atât de șters când vrea. Ce poate să exprime magazinul acela mic din colț, șubred ca o băcănie de țară, cu vitrine goale deasupra cărora scrie cu litere galbene și roșii UNIVERSUL BATERIILOR? Acest lucru nici măcar nu invită la glume, ci stârnește o compasiune enormă, oferită împreună cu un oftat adânc. Dar cine sunt eu să ofer compasiune unui magazin de cartier?

Nu mâncasem aproape nimic azi, ca urmare a unei pedepse sau cam așa ceva, pentru că sunt zile când mănânc așa de mult că nu mă simt bine deloc în următoarea zi. În plus, de dimineață avusesem scaun moale și, ca și cum asta nu fusese destul, mai luasem și un mic dejun cu humus – hotărât lucru, inconștientul lucra să-mi facă rău. Dar, deși foamea îmi dădea târcoale acum, la lăsarea serii, nu voiam să mănânc nici măcar un covrigel! Aveam să consum bucata de pâine rămasă pe frigider împreună cu una sau două porții de supă de roșii făcută ieri. Desigur, urma să însoțesc această cină ușoară cu niște bere Timișoreana, cumpărată la bax tot ieri. Așa că acum eram prezent, deschis străzii și gata să internalizez întâmplările pe care acest oraș, nexusul țării, avea să mi le arunce în față. Dar iată că, încercând să-mi aduc aminte, remarc că nu mai țin bine minte ce s-a petrecut, nu că s-ar fi petrecut ceva deosebit, însă totuși micile momente trebuie documentate, numai că dacă n-ai creion și hârtie ele s-au dus pentru totdeauna și ce te faci? Ce știu e că am ajuns la intersecția cu Obor și am luat-o pe strada Latină, scurtând astfel distanța către casă. Iată-mă și în apropiere de Toamnei, unde am locuit o vreme. Aha – iată și restaurantul unde mi-am dus sâmbătă femeia (fotomodel internațional), dar care era închis atunci, așa că a trebuit s-o duc la Lente și am cheltuit 110 lei pe o supă, o salată, un cheesecake, două beri, o apă și un cafe latte (nu e asta problema). Fiind nemâncat și atunci, berile mi s-au urcat la cap și am început să vorbesc, uitându-mă într-o parte și mijind ochii (ca și cum urmăream o idee eluzivă) despre dificultatea de a fi în viață și despre ce înseamnă în general SĂ TRĂIEȘTI. Prânzul a fost un bun prilej de a ne cunoaște mai bine și de a aprofunda influența reciprocă a stărilor negative și pozitive în chimia cuplului, dar digresez. Destul să spun că am trecut de restaurant și am luat-o pe Maria Rosetti.

Diverse scenarii de visare cu ochii deschiși s-au desfășurat în mintea mea. Într-unul din ele aveam un dialog cu un individ pe care tocmai îl întâlnisem și care-mi spunea că el e prietenul actual al unei foste iubite și cum mi se pare chestia asta? A fost un exercițiu bun, pentru că, dacă s-ar întâmpla așa ceva în realitate, reacția cea mai bună ar fi să-i zic „lasă-mă în pace cu prostiile tale.” Am intrat în parcul Grădina Icoanei, unde pe partea dreaptă se afla un alt restaurant cu terasă; ei bine, la terasă o femeie blondă se apleca spre prietena ei într-o poziție cu totul nefirească, privindu-mă drept în ochi în timp ce treceam; acest lucru m-a dus imediat cu gândul la discuția avută sâmbătă cu prietena mea fotomodel internațional – oare și această femeie de la terasă urmărea tot o idee eluzivă cum urmăream și eu? Sau femeile nu pot urmări idei eluzive? Sunt lucruri la care nu avem răspuns, dar care au răspuns, ca de pildă câți picuri de apă au căzut pe Pământ din 1653 până în prezent; sau de ce intelectualii de stânga au o deschidere spre manele, ele reprezentând vocea celor de putere, o voce sugrumată și gâjâită angajată în vocalize absolut nebărbătești, ca de muezin care a descoperit alcoolul; sau care e răspunsul corect la problemele arzătoare ale zilei, Putin, criza refugiaților etc. Ce vreau să spun este că acolo, în acel parc, am avut multe gânduri deodată și nimeni n-ar fi zis că eu, un om ca toți oamenii care treceau prin parc, pot avea niște gânduri atât de complicate.

Îmi aduc brusc aminte că un tânăr entuziast m-a recunoscut pe stradă și, fiind un mare iubitor al clipurilor mele de pe YouTube, a vrut să-și facă poze cu mine, lucru pe care l-am acceptat.

Mâine o să ascult Ceaikovski.

Leave a Reply

Your email address will not be published.